Incep prin a multumi celor care au facut ca Imparte Bucurie 5 sa fie un succes. Lucrurile s-au aranjat pana la urma intr-un fel mai bun decat speram, pana in punctul in care as spune ca aceasta actiune a noastra a fost cea mai reusita sic ea mai de impact de pana acum. Vom incerca sa facem si un follow-up, este o componenta importanta a acestui gen de proiecte si care ne-a lipsit pana acum.

Puteti citi cum a iesit aici si aici si puteti vedea poze aici si aici. Multumiri Oanei pentru articol si poze si multumiri Cristinei pentru sustinerea tacita, dar permanenta.

Incerc si un regret din faptul ca, desi am strans cei mai multi bani de pana acum (cam 600 RON), contributiile au venit de la doar vreo 30 de oameni. Le sunt foarte recunoscator si celor care au contribuit cu sume mult mai mari decat cei 5 RON despre care vorbim in fiecare luna si imi pare rau ca nu le pot oferi mai mult de atat.

Pentru ca mai multi oameni mi-au cerut sa nu le mai trec numele pe lista cu contributii, nu voi mai publica lista cu oamenii si sumele cu care au contribuit, dar o voi trimite la cerere oricui e interesat, cu rugamintea sa nu o faca publica. Cifrele vi le-am spus déjà, 27 de oameni, 338 RON, 52 euro (prin paypal).

Inca nu stiu daca vom face ceva in septembrie si ce anume va fi. Suntem deschisi la orice, asa ca daca aveti vreo idée sau sugestie, ar fi binevenita.

Vom hotari impreuna saptamana viitoare ce se va intampla. In septembrie as mai vrea sa organizam o intalnire intre oamenii care vor sa se implice in proiectul Imparte Bucurie ceva mai mult decat 5 RON pe luna, dar numai daca vor fi minim 10 oameni interesati.

Numai bine,

Leo

Ne gasim, intr-un final. Un microbuz de 16 locuri cu 20 de copii, 2 adulti si un sofer. Loc suficient si pentru noi 3, totusi. Spre uimirea mea, cineva ma recunoaste. Plecam. Prima destinatie, parcul Chindia. Vedem vechea Curte Domneasca, turnul Chindiei, lacul Chindia. Copiii nu par prea entuziasmati de curtea domneasca, dar se bucura sincer de iesire. Se vede bucuria pe fata lor, si ma linistesc putin. Inseamna ca suntem bine.

Facem poza de grup, dupa care inconjuram lacul, o priveliste mult mai familiara pentru copii. Ne uitam dupa pesti, recunoastem tot soiul de specii… Nu putem nici sa mergem la meci (Chindia Targoviste – Gloria Bistrita, aveam sa aflam mai tarziu), nici sa ne dam cu barca pe lac. Oricare din astea doua ne-ar manca buna parte din zi, iar provocarile logistice de a merge cu 20 de copii ori pe stadion ori in 3 barci ne depasesc cu mult. Asa ca ne tinem de program.

Prima oprire, zoo. “Sa-mi dai seminte sa-i dau la maimuta” “Dar tu stii ce mananca maimuta?” “Banane.” “Pai si-atunci de ce-i dai seminte?“

Pana la zoo, totusi, avem un loc de joaca de exploatat. Si-l exploatam pe indelete. Ajungem intr-un final si la zoo, unde doamna Gina se dovedeste un excelent negociator. Invatam de ce nu e bine sa dam de mancare la animale, dar cativa snopi de iarba pentru ibecsi si mufloni tot scapa. E bine ca prindem repede sa ne strangem singuri hartiile de pe jos, totusi. Gradina zoologica din Targoviste e o experienta buna pentru toata lumea. Maimute rhesus, paviani, lei, tigri, hipopotami, wallaby, zimbru, porc spinos si multe altele. Oricum, grupul nostru face mai multa galagie decat toate animalele la un loc.

Iesim de la zoo cu un chef nebun de masa de pranz. Care se si intampla, in atmosfera de picnic. Iarba verde, alergari si galagie. Andrei, Onisim, Ionut si Timotei vor neaparat la stadion. Mergem si pana la stadion, un grupulet de 5. Pana acolo insa, ne piere cheful, asa ca ne intoarcem, chiar pe cand Oana incepuse sa sune dupa noi.

Urmatorul obiectiv, manastirea Dealu. Drumul pana acolo, plin de serpentine, e recompensa in sine. Frumos la manastire, dar privelistea, iarba verde si jerbele de flori sunt mult mai interesante decat capul lui Mihai Viteazul sau povestea lui Macarie carturarul, cel putin pentru cei 20 de protagonisti, care-si fac de lucru din plin cu aparatele noastre de fotografiat. Majoritatea pozelor de la manastire sunt facute de ei.

La iesire, pauza de inghetata, intampinata cu urale. Apoi, vreo jumatate dintre copii si vreo 3 sferturi dintre adulti aleg sa coboare pe jos serpentinele. Cand ii prindem din urma, ii gasim imbujorati, ori de placere, ori de oboseala. Pofta de zbenguiala oricum mai exista. Asa c-o consumam si pe asta in parcul Mitropoliei. Avem vreo 3 reprize de stropit cu apa, pauza de bomboane, pauza de popcorn si felul pricipal, locul de joaca. Leagane, tobogane, lucruri serioase. Nici nu ne-am dat seama ca s-a facut cinci. Cam toata lumea a prins ceva plumb in picioare, asa ca nimeni nu protesteaza prea tare cand vine vorba sa mergem acasa. nu inainte de o runda de bataie cu apa, evident.

Si cam asta a fost. Ce-am invatat? Am invatat ca ibecsii nu mananca corcoduse, ca trebuie sa facem curat in urma noastra pe oriunde mergem si ca privelistea turnului Chindiei e impresionanta. N-am invatat inca sa citim cum trebuie sau ce-a facut Vlad Tepes, dar e interesant ca statuia aia din mijlocul parcului avea o sabie mare.

De citit speram sa ne ocupam dupa 15 septembrie, incolo. Bunavointa avem, asta e cel mai important. Mai avem si vreo 150 RON ramasi, tocmai buni pentru cumparat rechizite, in special pentru cei care nu-si permit. Si avem si scoala, locul ala unde se intampla tot soiul de lucruri bune, de fapt. In tot cazul, mai bune decat cersitul noaptea in Bucuresti.

Totul a inceput dis-dimineata cand m-am intalnit cu Leo si Cristina la Gara de Nord si, in mod mai mult sau mai putin intamplator, am reusit sa ratam microbuzul de Vizuresti, al carui orar ramane in continuare un mister. Cum microbuzele de Targoviste nu mai conteneau sa treaca la mai putin de jumatate de ora distanta, am luat decizia, deja evidenta de la o anumita ora, de a ne intalni cu grupul de copii direct la fata locului. Zis si facut!

Cand ne-am alaturat copiilor in Targoviste se facuse deja ora zece. De primit ne-au primit cu Bucurie, dar la acea ora inca isi pastrau acea timiditate amestecata cu bun simt cu care te intampina de regula copiii crescuti la tara, carora pe deasupra li se mai si spune in prealabil ca vor veni niste oameni de la Bucuresti si trebuie sa se poarte frumos, pentru ca altfel alta data nu mai vin la ei. Dar era clar ca abia asteptau sa ne cunoastem mai bine si sa spargem gheata. Ceea ce s-a si intamplat intr-un timp destul de scurt, ca doar nu aveam toata viata la dispozitie…:)

Dar am luat-o usor. Inainte de a ajunge la Zoo, am zis ca ar fi frumos sa facem o scurta plimbare prin parc. Cei mari i-au luat de mana pe cei mici si primii pasi au fost facuti. Plimbarea s-a prelungit un pic, in mod mai mult sau mai putin neasteptat, cand copiii au descoperit un spatiu de joaca si s-au instalat aproape instantaneu in leagane si toate cele. Asa ca nu am avut decat sa ne oprim si sa le facem placerea… doar eram in excursie!

La Zoo, succesul cel mai mare l-au avut reptilele, urmate de maimutele mari amatoare de seminte (acum m-am convins cu ochii mei, chiar mananca doar miezul!) si cred ca de feline si ursi. Cam asa am inregistrat eu clasamentul prin ochiii micutilor.

A urmat apoi o pauza de joaca, mancare si iar joaca, moment in care orice bariere de comunicare au fost date la o parte si copiii au decis ca era cazul sa spargem gheata. E drept, toata excursia am fost cand ‘Oana‘, cand ‘doamna‘, dar fiecare apelativ a avut farmecul lui la momentul lui.

La ultima oprire, Manastirea Dealu, punctele de atractie au fost reprezentate de terasa manastirii cu minunata panorama a orasului si de curtea interioara frumos amenajata ca loc potrivit pentru o sumedenie de poze, unde toata lumea poza pe toata lumea cu ce aparat se nimerea.:)

Finalul excursiei a fost marcat de o pauza de inghetata pe gardul primitor al manastirii, urmata de o balaceala de vara la cismeaua din parcul orasului, care a atras dupa sine mustruluiala doamnei invatatoare, dar nu si consecinte grave asupra dispozitiei pentru joaca a copiilor.

Cam asta s-a intamplat pe scurt in excursia pentru care Imparte Bucurie a reusit sa puna mana de la mana pentru a face o bucurie copiilor din Vizuresti, ca o recompensa pentru participarea la cursurile de vara, organizate pro bono de doamna invatatoare Gina Basturescu in incercarea de a-i incuraja pe copiii cu situatii dificile sa continue scoala.

E drept, nu toti copiii veniti in excursie aveau situatii dificile acasa, unii dintre ei (mai maricei) fusesera voluntari pe perioada cursurilor de vara, insa multi dintre copii aveau situatii pe care se poate ca multi dintre noi, cei pierduti in jungla cotidiana, nici sa n-avem timp sa ni le imaginam. Povestile multora dintre ei le-am aflat din mers de la doamna invatatoare si de la Magda, doamna voluntara si plina de energie a scolii din Vizuresti, si din respect pentru copiii care nu au scos o vorba despre asta pe toata durata excursiei nu voi insira aici toate cele pe care le-am aflat despre ei.

Ceea ce trebuie sa ramana scris este ca voi, toti cei care v-ati respectat angajamentul luat in ziua in care ati dat like paginii Imparte Bucurie, le-ati facut acelor copii o mare Bucurie si cu asta le-ati luminat viata cel putin pentru o zi. Asa cum, cu totii, cei care am dat like acestei pagini, putem imparti multe Bucurii in jurul nostru cu un minim efort, o data pe luna.

Ba mai mult, cu o minima implicare, am putea face ca cel putin unele dintre initiative sa devina si sustenabile. Cum ar fi cazul copiilor de la Vizuresti, unde doamna invatatoare ne-a rugat sa-i scriem daca aflam de proiecte pe parte educationala sau sociala, in cadrul carora scoala sa se poata inscrie cu anumite activitati care sa-i ajute pe copii sa priveasca cu alti ochi catre viitor. Ei deja au un mic istoric in directia asta si exista o mare deschidere in continuare. Ca atare, e nevoie doar de un simplu mail pe adresa Imparte Bucurie pentru ca informatia sa ajunga unde trebuie si lucrurile sa inceapa sa se miste.

Cam asta am avut eu de asternut pe marginea IB5 si sper ca mi-a reusit. Singura invitatie pe care as dori sa o mai fac in incheiere ar fi la un mic exercitiu de constientizare, sa-i spunem, pentru cei care inca nu au inteles de ce fiecare Like la pagina Imparte Bucurie conteaza enorm de mult. Pentru asta va invit sa iesiti pe usa casei si sa incercati sa deveniti constienti de fiecare cinci lei care se duc aproape pe nimic in fiecare zi. Apoi, sa faceti un al doilea exercitiu, de data asta de constientizare a luminii pe care o pot produce cinci lei in viata umbrita de necazuri a unor oameni, in momentul in care mai mult de 300 de oameni se mobilizeaza o data pe luna pentru o cauza. Daca va mai ramane ceva energie dupa astea doua exercitii, imaginati-va atunci acea lumina cum se intoarce inzecit in propriile voastre vieti. Iar spunand asta, nu va invit la a darui plini de asteptari pentru propria persoana, pentru ca atunci nu s-ar mai numi daruire, ar exista un alt cuvant asternut aici… va invit sa realizati in interiorul vostru niste conexiuni minime. Cum bine au zis-o altii inaintea mea… MAKE THE CONNECTION.

Si…

Impartiti. Impartiti. Impartiti.

Cu drag,
Oana

Dragi prieteni,

Pentru cei care nu ati reusit sa ne urmariti indeaproape in ultima perioada, excursia pe care ne propusesem s-o organizam sambata trecuta se va intampla sambata asta. Am amanat-o cu o saptamana pentru a putea folosi microbuzul primariei din Vizuresti, fapt care scade substantial costurile excursiei.

Se va merge la Targoviste, iar obiectivele sunt parcul zoologic si manastirea Dealu, dar traseul il vom putea improviza si pe loc. Oricine vrea sa vina e binevenit, conditia fiind sa ma anunte pana maine seara (telefon 0732.041.819).

Va reamintesc ca excursia reprezinta o recompensa pentru copiii din Vizuresti care au participat la cursurile de vara organizate intre 1 – 15 august la scoala din sat, la initiativa doamnei invatatoare Gina Basturescu, care a facut totul pro bono in incercarea de a-i incuraja pe copii să continue scoala.

Finantarea excursiei se va face exclusiv din cei 550 RON pe care am reusit sa-i strangem. Din ce stim pana acum, cheltuielile de drum vor fi cam 150 RON, iar restul vor fi folositi pentru biletele de intrare de pe traseu si pentru a cumpara cate o masa de pranz copiilor. Daca raman bani, cu ei se vor cumpara rechizite si consumabile pentru activitatile scolare.

De asemenea, daca cineva mai doreste sa contribuie la aceasta actiune cu bani, aveti la dispozitie metodele care sper ca deja sunt cunoscute – paypal, transfer bancar, telefon.

Nu in ultimul rand, ideal ar fi daca in excursia de sambata ni s-ar alatura si cineva cu masina personala care sa fie dispus sa faca acest drum pentru a fi alaturi de copiii din Vizuresti. Daca stiti pe cineva dispus sa-si puna la bataie masina personala si ziua de sambata pentru un drum la Targoviste si o dupa-amiaza frumoasa petrecuta in compania unor copii bucurosi sa ne primeasca in suflet, dati-mi de stire. Banii de benzina si satisfactia lucrului frumos implinit la finalul zilei sunt asigurate din start.

Imparte Bucurie numarul 5 se intampla, iar eu va multumesc enorm tuturor celor care ati pus umarul la treaba asta!

Numai bine,
Leo

In august relansam Imparte Bucurie. Actiunea are de data asta la baza un proiect bine conturat: grupul de initiativa Inimi Deschise din Vizuresti, Dambovita, organizeaza intre 1 si 13 august un curs pentru 15 copii provenind din familiile sarace din sat.

Copiii, cu varste cuprinse intre 7 si 10 ani, vor participa la un program numit “Invatam sa scriem prin joc”, in care se incearca recuperarea decalajului educational fata de restul elevilor. Motivatia principala din spatele acestui program este prevenirea abandonului scolar. Abandonul este un pericol real pentru acesti copii datorita conditiilor materiale de acasa, dar si datorita problemelor de integrare etnica si educationala.

In primul rand, provenind din familii de tigani, copiii se confrunta cu dificultatile inerente de integrare. Apoi, pentru ca nu vorbesc in mod curent limba romana in familie, este mult mai greu pentru ei sa tina pasul cu programa scolara, asa ca este necesara o munca aditionala pentru a le fixa notiunile de baza cum sunt scrisul si cititul.

Adaugand la acestea dificultatile materiale, reiese ca acesti copii sunt foarte expusi pericolului de abandon scolar, mai ales daca motivatia pentru invatare dispare. Iar motivatia dispare foarte repede in momentul in care copiii sunt marginalizati si se simt exclusi din cercul celorlalti elevi.

Pentru a preveni abandonul, doamna invatatoare Gina Basturescu va lucra (din proprie initiativa si fara plata) cu acesti copii timp de doua saptamani incercand, prin activitati parascolare, sa le formeze baza de care au nevoie pentru a-si putea continua studiile.

Cheltuielile pentru cele doua saptamani de lectii vor fi suportate de d-na Gina Basturescu, de grupul Inimi Deschise si de scoala din Vizuresti. Ajutorul nostru a fost cerut in vederea organizarii unei excursii la sfarsitul celor doua saptamani (in jurul datei de 15 august), care sa constituie recompensa pentru o prezenta de 100% pe parcursul celor doua saptamani de curs.

Promisiunea unei asemenea excursii este principala atractie si un motivant puternic pentru copii. Bugetul excursiei este undeva in jurul a 800 RON, dar experienta ne-a invatat ca cel mai probabil nu vom strange acesti bani. Macar vom face tot posibilul.

Magda – despre care am mai vorbit, si care este sufletul grupului Inimi Deschise – si-a luat inima in dinti si – dupa ce a cerut in prealabil acordul lui Serban, m-a sunat miercuri seara sa ne ceara ajutorul (“fie si sub forma unui sfat”). Telefonul ei m-a emotionat (Magda ma emotioneaza de fiecare data), dar m-a si trezit si m-a facut sa-mi dau seama ca am ascuns Imparte Bucurie in spatele unei scuze meschine (lipsa de timp) putin cam mult. Asa ca, iata, aceasta este o ocazie cum nu se poate mai potrivita pentru a relansa proiectul nostru, ajutand 15 copii sa-si depaseasca orizontul marginit impus de o nastere nenorocoasa.

Vom incerca sa ne descurcam mai bine decat pana acum, dar evident, Imparte Bucurie se bazeaza in primul rand pe sustinerea unui numar cat mai mare de oameni. Conditiile raman aceleasi – 5 RON pe care ii puteti depune in contul RO76RZBR0000060012944742 la Raiffeisen Bank, prin Paypal la impartebucurie@yahoo.com sau mi-i puteti direct, daca sunteti in Bucuresti si sunteti dispusi sa ne vedem.

Daca fiecare dintre cei 331 de oameni care au dat like paginii Imparte Bucurie de pe facebook ar da cate 5 RON, actiunea ar fi un mare succes si ne-am permite chiar sa facem mult mai multe pentru acesti copii (poate un rand de haine noi, mancare etc.). Experienta ne-a invatat insa ca suma stransa va fi undeva in jurul a 500 RON, asa ca vom incerca sa cautam alternative prin care sa suplimentam bugetul in asa fel incat excursia copiilor sa poata fi facuta.

Oricine vrea sa ajute cu altceva decat bani (mancare, haine, jucarii etc.) e mai mult decat binevenit. Suntem bineinteles invitati oricand la oricare din ore (Bucuresti – Vizuresti sunt cca. 25 km si exista microbuz) sau la excursia de la final, probabil pe 13 sau 14 august.

Cei care vor sa contribuie cu 5 RON sunt rugati sa dea cat mai curand un semn (cel mai simplu printr-un like pe facebook la linkul asta), pentru a putea avea cat mai devreme o estimare a sumei pe care ne-am putea baza.

Numai bine,

Leo

Asadar, Delia et al., sper ca mai jos sa fie detaliile care va interesau. Daca nu, va stau la dispozitie pentru mai multe lamuriri.

Imparte Bucurie e o idee relativ simpla. Daca macar 100 de oameni ar pune macar cate 5 RON in fiecare luna, s-ar strange cam 500 RON cu care s-ar putea face o bucurie unui om (unor oameni) care se intalnesc cu bucuriile mai rar decat de obicei. Aplicarea ideii s-a lovit de mai multe hopuri – pe care vi le voi detalia pe parcurs, dar faptul ca am reusit deja sa strangem bani de 3 ori, sa facem 3 actiuni si ca ne indreptam spre a 4-a ne da incredere ca ideea e viabila.

De ce-am vrut sa v-o prezint? 3 motive mari:

1. Vreau sa cedez “proiectul”. Cred ca proiectul asta se poate transforma in ceva intr-adevar mare si frumos – se va putea la un moment dat infiinta o fundatie, se vor putea desfasura programe, se vor putea plati salarii etc. Numai ca, intre noi fie vorba, drumul meu e altul. Am toata admiratia pentru ce fac ong-istii, dar simt ca n-as putea face o cariera din asta. Vreau sa vad si sa ating valoarea pe care o adaug, vreau sa fac ceva direct productiv si orientat spre profit.

2. Know-how. Principiul e simplu, numai ca initiatorilor lui le lipseste total pregatirea teoretica necesara sa faca o asemenea treaba ca la carte. In mod normal, m-as fi orientat spre Sociologie si Asistenta Sociala, SNSPA si PR-istica fiind cam pe locul 2 in lista mea de prioritati, dar am beneficiat de norocul de a o cunoaste pe d-na Crisan si am sperat ca interesul ei pentru “implicare” sa fie transmis si studentilor ei. Se pare ca este, din plin. Studiind ce se studiaza la SNSPA, ati putea conduce proiectul asta mult mai bine decat este condus in momentul asta. Impartasim entuziasmul, numai ca al nostru este destul de haotic, al vostru ar fi probabil canalizat.

3. Evident, ca mai orice chestie legala si moral acceptata, are nevoie de reclama. Orice om care se hotaraste sa participe la Imparte Bucurie si sa dea 5 RON/luna este foarte important pentru o initiativa de asa mica amploare cum e a noastra. Dar si implicarea asta este cumva pasiva. Imparte Bucurie are nevoie in primul rand de entuziasmul si de pregatirea voastra, nu neaparat de banii vostri. Daca era vorba in primul rand de bani, m-as fi dus sa vorbesc industriasilor, nu studentilor.

Cand spun ca vreau sa “cedez” proiectul, probabil va intrebati ce implica Imparte Bucurie. Ce trebuie sa faca cel/cei care se ocupa. As zice ca nu mare lucru. Exista cateva etape mari, care trebuiesc parcurse lunar. Gasirea cazului: exista numeroase surse – word of mouth, ziare, intrebari si/sau telefoane la Asistenta Sociala, la camine de copiii, de batrani, adaposturi sociale, biserici etc. Cautam o poveste, apoi facem o vizita. La prima vizita, facem cateva poze si un post pe blog, sa se vada despre ce caz si ce nevoi e vorba. Apoi asteptam toata luna sa se stranga banii, de la cei care au dat like paginii. Pentru ca reactia e destul de slaba, asta presupune uneori si intalniri cu o parte din oamenii respectivi. O idee buna cred ca ar fi si trimiterea de mailuri, dar vom inaugura asta abia saptamana viitoare.

Apoi, la sfarsitul fiecarei luni, un drum la cumparaturi, unde se vor lua cele stabilite impreuna cu cei pe care incercam sa-i ajutam, si inca o vizita. Alte poze, alta poveste. La sfarsit, inca un post pe blog cu raportarea actiunii. Totalizate, treburile astea ar lua cam 15-20 de ore pe luna. Pe parcursul lunii, e nevoie de contabilizarea banilor primiti si de cate un update pe pagina de facebook de fiecare data cand e ceva de spus. Dar astea sunt lucruri foarte simple.

Inainte sa va vorbesc despre asta, m-am tot gandi ce-ati putea avea de castigat daca va implicati. Singurele lucruri pe care le pot oferi cu certitudine sunt o experienta in primul rand placuta, apoi educativa si care – important la un moment dat – va atarna cu siguranta greu pe CV-ul vostru la terminarea facultatii. Una din dilemele studentilor este de obicei “unde sa lucrez daca toata lumea cere experienta?” Ei bine, asta este un fel de experienta care nu va interfera in nici un fel cu timpul alocat facultatii.

Se vor putea castiga vreodata bani de la Imparte Bucurie? Se va putea plati vreodata vreun salariu? Eu sper ca raspunsul sa fie da. Dar cu siguranta nu in urmatorul an.

Cam atat. Sper sa fi fost concis, cuprinzator si convingator. Va stau oricand si prin orice mijloace la dispozitie pentru orice alte intrebari. Daca nu reusiti sa va hotarati, puteti sa incercati altceva: haideti cu noi la o actiune. De obicei anuntam pe facebook cu cel putin cateva zile inainte. In postul anterior am spus unde vom merge la inceputul lui aprilie. Oricine e binevenit sa ni se alature. La urma, o sa va fie mai usor sa va hotarati.

Suntem intampinati bine, totusi. Laura Tanasa sta cu parintii ei si cu bebelusul, Andrei, care are 1 an si 2 luni. “Sotul?” “A plecat, cand a vazut ca s-a nascut copilul cu handicap. S-a speriat si-a fugit. Nici un telefon nu mai da.“

Handicap? Andrei are varus equin, o treaba care “in popor” se cheama si boala picioarelor strambe. Ce se intampla este ca – cel putin in cazul lui Andrei – laba piciorului a fost indreptata spre spate. E o malformatie congenitala, aparent tratabila, dar cu efecte in timp. Andrei are picioarele in gips de la varsta de 3 zile, adica de ceva mai bine de un an, timp in care a trecut deja prin 3 operatii. Exista o sansa sa fie in regula, cu inca o operatie (sau mai multe – in functie de evolutie) si cu multa kinetoterapie, dar la varsta la care copiii invata sa mearga, Andrei nu-si poate folosi picioarele.

Altfel, un copil voios si voinic. Se agita, se misca mult, rade. Gipsul este in forma de L, adica nu poate sta in picioare nesustinut, dar se ajuta de maini si se ridica singur. Duce totul la gura, musca si rade.

Intr-o familie normala, treaba asta ar fi, pana la urma, doar un obstacol de depasit, cu multa munca, multa atentie si multa dragoste. Dar intr-o familie normala barbatul nu fuge pentru ca primul copil s-a nascut cu un handicap usor. Chiar si asa, Laura si-a acceptat crucea cu destula seninatate, imi pare. Problema ei sunt banii. Operatii, tratamente, terapie, despre toate se vorbeste in sume din 4 cifre. Tot ce s-a facut pana acum, s-a facut prin mila doctorilor de la Spitalul Grigore Alexandrescu.

Venituri? “Pensia lui, 200 RON. Trebuia sa-l bage la handicap de gradul I, l-au bagat la gradul II.” “Pai si indemnizatia de mama?” “Nu iau, ca n-am avut carte de munca. Am ales sa luam mai multi bani, dar nu ne-au facut acte.“ Laura munceste totusi, face tot soiul de servicii de menaj pe unde apuca, si spera sa poata sa inceapa munca in curand. Totul depinde de evolutia post-operatorie a copilului. ”Statul nu te-ajuta cu nimic“, zice ea. Aud asta tot mai des. Evident. Statul e doar un organism preocupat exclusiv de autoperpetuare. Nu ajuta cu nimic decat in masura in care-i serveste interesele. Intr-un fel, e normal sa fie asa.

Dar Laura nu pare sa descurajeze nicicum. “Calculatorul e vechi, il am de mult. Am vrut sa-l vand, ca deh, n-aveam bani. Dar acum mi-a folosit. Tot ce-mi spuneau doctorii despre boala lui, ma uitam pe net si vedeam ce inseamna. Am dat si anunt la Libertatea.“

Ne arata un ziar Click! cu un articol despre ei. Intr-adevar, am cautat acum si primele 5 rezultate dupa “boala picioarelor strambe” pe google.ro sunt despre ea si Andrei. “Asta e cerseala, eu imi dau seama ca e cerseala si nu mi-e rusine. Dar n-am ce altceva sa fac.“

Macar da rezultate? “M-au mai ajutat oameni. Caruciorul pe care l-ati vazut mi l-a dat o doamna, tot de pe imparte.ro, dar e greu si se clatina. Si la metrou nu pot sa-l car singura.“

Un carucior bun… speram sa reusim sa cumparam asa ceva in vreo doua saptamani. Avem pana acum aproape 200 RON, cred ca ne-ar trebui macar inca pe-atat. Evident ca nu va fi suficient pentru Laura sau pentru Andrei, dar par niste oameni care stiu ce sa faca cu gesturile marunte, cu speranta.

“M-a invatat pe mine cineva ca din ce castig, 10% sa dau la biserica. Si-asa am facut, cat am muncit mereu am facut asa.” Daca asta e pretul pentru o atitudine asa de buna in fata unei situatii atat de urate, atunci Dumnezeu ofera o intoarcere a investiei foarte buna. Asta daca i-or fi ajuns banii…